Gândul zilei
„Se spune despre copaci că, atunci când se clatină de vânturi, se adâncesc și se înalță mai mult. La fel se întâmplă și cu drepții“, căci ispitele sunt îngăduite de Dumnezeu pentru antrenament, iar nu pentru prăbușire. Sfinții susțin cu fermitate că ispitele nu ne fac vulnerabili, ci ne arată cum suntem de fapt. Cine privește lucrurile superficial și nu are o orientare fermă în săvârșirea binelui, acela cade în păcat și se aruncă pe sine în pierzare, chiar și fără intervenția diavolului.” – Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Postul Mare.
Știai că?
Dulia sau venerarea este un cult dependent de cel suprem, deci subordonat și relativ. Pe sfinți îi venerăm nu pentru ei înșiși (căci și ei sunt ființe create), ci venerăm într-înșii darurile supranaturale pe care le-au primit de la Dumnezeu pentru vrednicia vieții lor: „Cinstea ce li se dă sfinților se îndreaptă și trece la mărirea lui Dumnezeu, Căruia sfinții I-au plăcut prin credința și viața îmbunătățită ce au avut“ (Mărturisirea Ortodoxă, Bucureşti, 1889, p. 177-178). Cultul sfinților se referă direct sau indirect la Dumnezeu însuși: „Cinstim pe sfinții Tăi, care sunt chipul și asemănarea Ta; iar pe ei cinstindu-i, pe Tine Te cinstim și Te mărim, ca pe chipul cel dintâi…“ (Molitfelnic, 1965, p. 480). Dumnezeu rămâne obiectul și țelul adevărat și ultim al cultului nostru, orice formă ar îmbrăca acest cult, în aparență, căci: „Cel care cinstește pe mucenic, cinstește pe Dumnezeu, pentru Care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se închină apostolului lui Hristos se închină Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se prosternă în fața Maicii lui Dumnezeu este evident că aduce cinstea Fiului ei, căci nu este alt Dumnezeu decât Unul singur, Cel cunoscut și adorat în Treime“ (cit. la Sf. Ioan Damaschin, din Leontie, episc. de Milan, în “„Tratat despre Sfintele icoane, trad. D. Fecioru, București, 1937.
Pilda zilei
Cine are urechi, să audă!
Un om spunea într-o zi unor prieteni:
– „Pe mine m-a întors la credință o muscă.”
Mirați, prietenii ziseră:
– „Cum așa?”
Omul povesti:
– „Eu la biserică mă duceam când și când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând așa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte și iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou și iar am alungat-o… Dar tocmai atunci, auzii vorbele: „Cine are urechi de auzit, să audă!”. Așa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche… și de-atunci, mi s-au deschis și urechile duhului, și m-am întors la credință… Și iaca așa, o muscă m-a adus la Domnul.
Citește continuarea pe realitateaspirituala.net
