Gândul zilei
„Să înlocuim deprinderile rele cu virtuți, în locul urii și a invidiei să ne deprindem cu iubire, în locul iubirii de arginți să ne îmbogățim cu virtutea milosteniei, furia cu blândețea și, nu în ultimul rând, mândria să fie înlocuită cu virtutea smereniei.” – Sfântul Grigorie Palama
Știai că?
Sabaot este nume liturgic dat de creştini lui Dumnezeu; Iahve şi Sabaot sunt nume din Vechiul Testament pentru Dumnezeu: „Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot“, imn cântat de îngeri la Naşterea lui Iisus Hristos şi intrat în Liturghia ortodoxă. Dumnezeu Sabaot se traducerea din limba ebraică și este cea de ”Domn al oștirilor (cerești)”, dar are și sensul de ”Domnul puterilor” (Psalmi. 45). Încă din primele traduceri ale Vechiului Testament în limba greacă atributul Sabaot este echivalat cu cel de Pantocrator (Atotputernicul), un exemplu fiind Viziunea lui Isaia (Isaia 6:1-2) Liturghia îl consemnează ca „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot; plin e cerul şi pământul de mărirea lui!”. Din punct de vedere iconografic, Dumnezeu Sabaot este reprezentat fie frontal, fie din semiprofil, în picioare sau trei-sferturi, înconjurat de nori, pe care se deplasează ca pe un car de luptă. În exegeza biblică ebraică, care a influențat exegeza creștină, există o întreagă literatură consacrată tronului lui Dumnezeu, echivalat adesea cu carul din viziunea lui Ezechiel (Ezechiel cap. 1). În majoritatea reprezentarilor, stratul noros, a cărui mișcare este evidentă, este sprijinit de heruvimi, iar în reprezentările mai complexe apare și ordinul angelic al Roților, ce fac o trimitere directă la viziunea lui Ezechiel.
Dumnezeu Sabaot este reprezentat cu toate trăsăturile specifice iconografiei Tatălui, însă din punct de vedere al gesticii apare cu brațele ridicate deaspura capului într-un gest amplu de binecuvântare, privind asupra creației. Iconografia temei Dumnezeu Sabaot a fost deseori confundată cu cea a lui Dumnezeu Tatăl, existând reprezentări ale celei de-a doua teme purtând inscripția ”Sabaoth”.
Pilda zilei
„Tipic, tipic, şi la inimă nimic”.
Un om evlavios trăia odată în Ierusalim. El avea obiceiul să se roage în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Astfel, se trezea şi se ruga zilnic la ceasul obişnuit. Într-o dimineaţă însă, se îndulci cu somnul şi era cât pe-aici să nu-şi mai respecte programul de rugăciune. Noroc cu un străin care intră în camera de dormit a omului nostru şi care-l trezi, grăindu-i: „Creştine, scoală-te, că întârzii la ceasul rugăciunii tale!” „Dar cine eşti tu, cel ce ai venit să mă trezeşti?”, întrebă omul speriat. „Sunt cineva care vrea să facă o faptă bună, doar atât”, îi zise străinul. „Nu-mi vine a crede…Tu ai gânduri ascunse…Şi înfăţişarea ta te arată că eşti rău. Nu cumva tu eşti diavolul?”, se gândi creştinul. „Ba da, eu sunt diavolul şi, iată, am venit să te trezesc la rugăciune. Vreau să arăt că şi diavolul poate face ceva bun. Nu suntem noi, diavolii, aşa de negri şi de răi cum ne cred oamenii. Am fost odinioară şi noi îngeri buni şi nu se putea să nu rămână şi în noi ceva bun”, spuse în pledoaria sa demonul. „Nu-mi vine a crede spuselor tale. Tu eşti ispititor, ispitirea este meseria ta. Trebuie să fi venit aici cu gând să mă înşeli. Pe numele viului Dumnezeu, te jur să-mi spui cu ce gânduri şi planuri ai venit să mă trezeşti!” „Fiindcă m-ai jurat, iată, sunt silit să-ţi spun. E adevărat, am venit să te înşel. De douăzeci de ani, tu te rogi întotdeauna, în fiecare dimineaţă, la o oră anume. Dar noi, diavolii, nu prea ne temem de această rugăciune a ta. Pentru că ea ţi s-a făcut un obicei gol. Din rugăciunea ta lipsesc duhul, căinţa, căldura şi lacrimile. Rugăciunii tale îi lipseşte puterea. Astăzi dormind mai mult, te-ai fi lenevit şi ai fi întârziat la rugăciunea ta. Or, noi, diavolii, aşa ne-am gândit: «Omul acesta va întârzia la ceasul rugăciunii, iar când se va trezi, îi va părea rău. De douăzeci de ani nu i s-a mai întâmplat aşa ceva. E posibil ca în inima lui să se aprindă căinţa. Şi să se roage cu căldură, cu duh, cu lacrimi, iar noi, diavolii, de o asemenea rugăciune ne temem». Astfel judecând, încheie diavolul, iadul m-a trimis pe mine, în fuga mare, să te trezesc la rugăciunea-ţi obişnuită, ca nu cumva să te apuci a te ruga cu putere”.
Acestea zicând, diavolul se făcu nevăzut, iar creştinul înţelese că trebuie să-şi schimbe felul de a se ruga.
Citește continuarea pe realitateaspirituala.net
