Gândul zilei
„Nu există om mai nesocotit decât lacomul de bani, care adună mereu și totdeauna trăiește în lipsă și în cele din urmă își cumpără iadul cu economiile pe care și le-a adunat.” – Cuviosul Paisie Aghioritul.
Știai că?
Moaște, adică Sfintele moaște sunt trupurile sau rămăşiţele trupeşti ale sfinţilor, despre care Biserica ne învaţă că ele conţin aceleaşi daruri dumnezeieşti şi puteri supranaturale care au însufleţit pe sfinţi cât au fost în viaţă, puteri care se păstrează şi după moarte în trupurile lor neputrezite. Creştinii cinstesc sfintele moaşte ca şi pe sfinţi. De asemenea cinstesc relicvele (rămăşiţele sfinte) adică lucrurile, obiectele provenite de la sfinţi şi care le-au aparţinut, au rămas de la ei şi ne amintesc de ei. Aşa sunt de ex. relicvele sfinte de la Mântuitorul (coroana de spini şi giulgiul, aduse de cruciaţi şi păstrate în unele biserici din Apus) ca şi rămăşiţele din lemnul sfânt al Sfintei Cruci, relicve de la Sf. Fecioară Maria (brâul şi omoforul) care se păstrau în biserica Vlahernelor din Constantinopol, lanţul cu care a fost legat Sf. Petru (se păstrează în biserica „Sf. Petru în lanţuri“ din Roma) ş.a. Relicvelor li se acordă aceeaşi cinstire ca şi acelora cărora le-au aparţinut, aşa cum de ex. păstrăm cu grijă şi pietate lucruri care ne amintesc de părinţii noştri sau de cei dragi, care au dispărut. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre minuni făcute prin rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor, aşa cum vedem în Vechiul Testament minunea învierii unui mort care fusese atins de moaştele proorocului Elisei (IV Regi 13,21). Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiţia s-a păstrat, dovadă că în altarul fiecărei biserici, când se construieşte, se pun părticele din sfinte moaşte la piciorul Sfintei Mese, precum şi în Sfântul Antimis, care stă pe Sfânta Masă, în altar.
Pilda zilei
Experimentul lui Avicenna de acum mai bine de 1000 de ani
Marele savant al antichității a lăsat împreună în aceeași curte, într-un perimetru restrâns, un miel și un lup și le-a observat comportamentul timp de mai multe zile. Tot ceea ce despărțea mielul de lup era un gard din lemn, cu ochiuri potrivit de mari, care permitea vizibilitatea în ambele sensuri, suficient de înalt și de solid ca să nu poată fi escaladat sau distrus de către lup.
Cu toate că nu putea ajunge în imediata apropiere a mielului, lupul a mârâit, a urlat, a pândit, s-a ascuns, a scormonit pământul de sub gard, a încercat să se cațere, a tras cu dinții de gard. Niciuna dintre acțiunile lupului nu și-a atins ținta.
Cu toate acestea, după o saptămână, mielul a murit în ciuda faptului că, la debutul experimentului, era sănătos. Teama justificată sau nu, că la un moment dat lupul va trece dincoace de gard l-a pus în imposibilitate pe miel să mănânce, să bea apă, să se odihnească. Pe acest fond s-a produs o creștere a nivelului de stres, greu de suportat, iar stresul ridicat a cauzat în cele din urmă decesul mielului.
Citește continuarea pe realitateaspirituala.net