Gândul zilei
,Atunci când ne rugăm se cade să ne luăm în stăpânire inima şi s-o întoarcem spre Domnul. Să facem ca să nu fie rece, vicleană, prefăcută, fățarnică. Altminteri ce folos ar mai avea rugăciunea noastră, postul? Părea-ne-va bine oare să-L auzim pe Domnul rostind cu mânie: „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8)? Să nu stăm în biserică slăbănogiți cu duhul, să fim fiecare cu duh arzător, lucrând Domnului. Chiar şi oamenii pun puțin preț pe serviciile făcute cu răceală, în virtutea obişnuinței. Iar Dumnezeu vrea de la noi tocmai inima: „Dă-mi, fiule, mie inima ta” (Pilde 23, 26). Fiindcă nimic nu este mai de preț în om decât inima, e viața lui şi chiar mai mult: inima înseamnă omul însuşi. De aceea cine nu se roagă şi nu-I slujeşte lui Dumnezeu cu inima, acela ar putea chiar nici să nu se roage, fiindcă aşa se roagă doar cu trupul, cel care, el singur, fără suflet este ca şi cum ar fi pământ. Țineți minte că, atunci când vă rugați, stați în fața lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde întreaga rațiune. De aceea şi rugăciunea voastră trebuie să fie toată, ca să spunem aşa, duh şi rațiune.” – Sfântul Ioan de Kronstadt
Știai că?
Imnul „ Lumină lină”din rânduiala Vecerniei este unul dintre cele mai vechi imne bisericeşti de inspiraţie creştină cu caracter dogmatic, în care se formulează pe scurt şi în mod simplu învăţătura corectă ortodoxă; este un imn trinitar şi hristologic în acelaşi timp, atribuit lui Antinoghen, episcopul Sevastiei, din Asia Mică, martirizat în persecuţia lui Diocleţian, la începutul sec IV. „Lumină lină“ este un imn apărut în lupta împotriva ereziilor, cu scopul de a apăra dreapta credinţă a Bisericii şi de a combate învăţăturile greşite eretice. La început a avut caracter extraliturgic, dar cu timpul a pătruns în cult, în rânduiala diferitelor slujbe. Imnul este adresat lui Hristos, care este „Lumina cea lină“, aducătoare de bucurie, a slavei Tatălui ceresc, dar totodată arată cu precizie distincţia celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, cât şi unitatea lor în Dumnezeirea ei („Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sf. Duh, Dumnezeu…“). În vechime, imnul se cânta când pe cer se ivea luceafărul de seară, iar în biserici se aprindea sfeşnicul cu lumina menită să împrăştie întunericul serii. Această lumină care apărea în mijlocul credincioşilor adunaţi pentru rugăciunea de seară era ca o prezenţă simbolică a Mântuitorului (Ioan 8,12), iar rostirea imnului în acel moment, voia să spună că în haosul şi întunericul în care se zbătea omenirea în epoca Legii vechi, venirea lui Mesia era ca Luceafărul de seară, ca o stea călăuzitoare, dătătoare de nădejde (Ene Branişte, pr.prof.univ.dr. Istoria şi explicarea Vecerniei, în rev. BOR, nr. 5-6, Bucureşti, 1966.).
Pilda zilei
Gândul răstignirii
Deseori Avva Paisie era îngândurat, vărsând lacrimi de durere. Văzându-l, ucenicii l-au întrebat:
– Avva, de ce porţi în sufletul tău atâta suferinţă şi tristeţe? Atunci avva Paisie a zis:
– Omenirea nu se mai gândeşte la răstignirea Domnului lisus. Ne aducem aminte în Postul Mare, în Vinerea Patimilor, dar apoi uităm. Ar fi mai multă pace şi iubire în lume şi în sufletul oamenilor, dacă gândul la răstignirea Domnului, la patimile Sale de bunăvoie pentru noi, le-am purta fiecare în minte şi-n inimă. De acea, vă îndemn la gândul răstignirii, gând care să rodească în noi pacea sufletelor şi bucuria inimii.
Sursa: Realitatea Spirituala
