Gândul zilei
„Istovește-ți trupul cu postul și privegherea, și vei alunga gândul chinuitor al iubirii de plăceri.” Sfântul Serafim de Sarov
Știai că?
”MĂRȚIȘOR, ceea ce se dăruiește la 1 martie, are la origine un substrat religios, dar care a degenerat cu timpul într-o simplă galanterie. După suirea pe tron a lui Constantin cel Mare și după ce a avut loc triumful Bisericii creștine, Biserica și-a manifestat îndată rolul educator, care a sugerat împărțirea bisericii în interior în: pridvor, pronaos, naos și altar. Pridvorul (care era înainte neacoperit) se numea înainte ”locul de tânguire”, căci acolo așteptau oamenii care cereau să fie încreștinați. Actul premergător încreștinării era pocăința, urmată de spovedanie. Posteau vreme îndelungată, se tânguiau cu glas tare asupra păcatelor lor, stăteau zile și săptămâni întregi în acest pridvor, chiar de era ploaie, zăpadă, vânt, până când preotul, care le cunoștea viața, le permitea intrarea în pronaos, intrare ce se făcea cu mare emoție, în hohote de plâns și de bucurie, temându-se totodată că nu sunt încă vrednici de a se apropia de Sfânta Masă. Ușa bisericii dintre pridvor și pronaos era făcută din două aripi, ca să simbolizeze Vechiul și Noul Testament. Numai prin cunoașterea lui Dumnezeu, prin proorocii Vechiului Testament, puteau să fie pătrunși de sensul adânc al încreștinării lor. Pronaosul era ”locul de ascultare”. Mai departe n-aveau voie să pătrundă. De acolo ascultau slujba și priveau săvârșirea slujbei, dar când începea Liturghia, ieșeau afară: ”Câți sunteți chemați, ieșiți…”, adică cei chemați pentru creștinare acum să nu rămână, să iasă, căci nu sunt încă botezați. Când ajungeau la spovedanie, ca să nu fie recunoscuți față de cei care încă nu se spovedeau încă, li se punea la încheietura mâinii ca o brățară, un șnur roșu, simbolul sângelui pe care Mântuitorului l-a vărsat pentru noi. După un alt termen de vreme, erau admiși să intre în naos, numit atunci ”starea laolaltă cu credincioșii”. Acum puteau aprinde lumânări, puteau săruta icoanele și când au făcut dovadă de noua stare sufletească în care s-au îmbrăcat, erau împărtășiți. Ca semn că s-au împărtășit, li se lega tot la încheietura mâinii un șnur alb, simbolul sfințeniei. Aceste două șnururi împletite, alb și roșu, erau purtate de cei spovediți și împărtășiți în toată luna MARTIE, căci toate aceste acte creștinești se împlineau în această lună care dădea întotdeauna în Postul Mare, atunci fiind perioada spovedaniilor înainte de Paști. De aceste două șnururi împletite, credincioșii își atârnau o cruciuliță sau alte simboluri ale virtuților creștinești, ca: inima (iubirea aproapelui) sau ancora (nădejdea), pe lângă cruce (simbolul mântuirii). Cu timpul, simbolurile creștine și-au pierdut înțelesul și a rămas numai ideea, adică obiceiul de a purta în luna martie o mică bijuterie numită mărțișor, adică: ” bijuterie fără pretenție de valoare, căci este doar a lunii martie.” Tema micilor obiecte nu mai este crucea, ancora, inima, ci floarea, figura, corabia, coșar, coșuleț, iepure, pasăre, plic, etc. Șnururile însă au rămas aceleași: roșul și alb. Nu s-au pomenit alte culori.” – Olga Greceanu- ”Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale”
Pilda zilei
Cuvânt despre folosul pomenirii morților.
Un oarecare om din Cipru a fost robit și, ducându-l pe el în Persia, acolo l-au închis pe el în temniță. Iar, scăpând unii de acolo și venind în Cipru, părinții lui i-au întrebat dacă nu cumva acolo l-au văzut pe dânsul. Și, răspunzând, le-au spus lor că a murit. Și încă noi, au zis ei, cu mâinile noastre l-am îngropat pe el. Dar nu fusese acela de care l-au întrebat ei, ci altul care semăna cu el; încă le spusese lor ziua și luna în care murise el. Părinții îi făceau lui, ca pentru un mort, pomeniri, trei Liturghii pe an. Iar, după ce au trecut patru ani, omul acela robit, fugind de la perși, a venit în Cipru. Și i-au zis lui părinții săi: „Noi auzisem că ai murit și îți făceam pomenire de trei ori pe an”. Și, auzindu-i pe ei spunând aceasta, i-a întrebat pe ei, în care lună și în care zi făceau aceasta. Iar ei i-au spus: „La Sfânta Naștere a lui Hristos, la Sfintele Paști și în Sfânta zi a Cincizecimii”. Deci, el le-a zis lor: „Întru aceste trei zile ale anului, venea la mine cineva în haine albe ca soarele și mă slobozea pe mine din lanț și din temniță și umblam toată ziua și nimeni nu mă cunoștea pe mine. Iar a doua zi, iarăși mă aflam purtând lanțuri”. (Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire)
Citește continuarea pe realitateaspirituala.net
