Ce vară bizară…a trecut ca și cum nu ar fi fost. Cu toată tensiunea, și frica, și agitația, și nesiguranța ei pandemică. O vară cu măști, ca într-un trist carnaval sanitar. O vară cu multă boală, cu multă prostie, manipulare și dispreț. Cu halatele albe și combinezoanele sufocante ale eroilor-medici, cu acțiunile distructive ale unor înalt-oficiali, căutători de torționari printre salvatori și de lagăre medicale și dictatură sanitară pe câmpul de luptă cu virusul.
O vară în care am descoperit micimea multora, am văzut fața urâtă a disperării după voturi, un soi de revoluție a relicvelor politice să mai ajungă o tură la putere și să se mufeze din nou la aparatele statului, singurele care îi mai pot ține la suprafață.
Dar o vară în care deși am fost mai departe unii de alții, am învățat mai mult decât oricând despre apropiere. Am tânjit după normalitate- după strângeri de mână și zâmbete fără mască, după concerte cu energia miilor de oameni aproape, după zile de concediu printre ceilalți, mulți, veseli, relaxați să fie împreună, fără frica și suspiciunea bolii. Orice film, orice imagine de dinainte de pandemie a fost ca o dureroasă amintire a trecutului recent, cu firescul lui de care nu bănuiam că o sa ne desprindem vreodată.
Lucruri simple, atâtea mărunțișuri pe care nici măcar nu le sesizam, nu le știam cât sunt de importante și cât de ciudată ar fi viața fără ele.
Necunoscutul, asta e partea cea mai grea. Vara asta ciudată a trecut și începe o toamnă despre care nu putem ști cum va fi, în ecuația complicată a pandemiei.
Ne vom izola iar? Vom merge mai departe cu reguli care să ne țină departe de boală? Vom coabita cu virusul? Va fi un tratament? Un vaccin? O nouă explozie de cazuri? O domolire a pandemiei? Cine poate ști…
Visăm cu ochii deschiși la tot ce era simplu și firesc. Când se întoarce la noi normalul acela banal?
