Frații regăsiți după 30 de ani datorită polițiștilor. „Am sperat mereu să-l întâlnesc și să-l strâng în brațe“

Poliția Română a postat pe pagina de Facebook povestea deosebit de emoționantă a celor doi frați care s-au regăsit după 30 de ani de când au fost separați de părinții lor divorțați. Robert Răducu a rămas cu tatăl, iar fratele său Ionel cu mama, în județul Gorj. Femeia l-a abandonat mai târziu într-o gară, așa că a ajuns în grija statului.

Povestea emoționantă, postată inițial pe pagina de facebook a Poliției Române, a fost preluată de news UMPMV, Asociația Uniunea Militarilor și Polițiștilor „Mihai Viteazul”

“O poveste de 30 de ani!

(Vă rugăm să acordați 5 minute din timpul dumneavoastră. Promitem că merită!)
1 iulie a.c., ora 15:08, Robert H., cetățean român cu domiciliul în străinătate, a transmis un e-mail pe adresa Inspectoratului de Poliție Județean Gorj.
Deși ne aflam un fața unui text scris, simțeam strigătul de durere al bărbatului:
„Aș dori, dacă se poate, să îmi găsesc fratele… părinții noștri s-au despărțit și, undeva prin anul 1992-1993, fratele meu a fost abandonat. Avea vârsta de 2-3 ani și îl chema Eduard E.H.…Din câte am aflat, la data respectivă, a fost abandonat la o secție de poliție…”.

Cum aspectele sesizate făceau referire la o posibilă dispariție a unui „minor”, petiția a fost transmisă Serviciul de Investigații Criminale, Compartimentul Urmăriri, spre competentă soluționare.
Inițial, verificările păreau a fi ușor de realizat, având nume, prenume și CNP.
Realitatea? A fost alta…
În bazele de date, Eduard figura „necunoscut la adresă”.
Trebuia să obținem mai multe date.
Așa că, l-am sunat pe Robert.
„- Vă salut! De la Inspectoratul de Poliție Județean Gorj vă sunăm, ați făcut o sesizare la noi, pentru a vă găsi fratele dispărut. Ce s-a întâmplat mai exact?”
Pentru câteva secunde, nu se aude nimic… apoi Robert răspunde entuziasmat:
„- Vă mulțumesc că m-ați sunat, chiar nu mă gândeam, ce bucurie, sper să fie cu noroc. Eu sunt în Anglia și am supărarea asta, nu mai știu nimic de fratele meu, de 30 de ani, mai exact din anul 1992, când eu aveam 4 ani, iar părinții noștri s-au despărțit. El a rămas la mamă, în Târgu-Jiu, iar eu la tatăl meu, în județul Alba și în tot acest timp nu am mai reușit să luăm legătura cu el, parcă a intrat în pământ.
– De ce spuneți asta?
– Păi, dacă noi, de 30 de ani, nu știm nimic de el…doar ce am vorbit cu o mătușă, sora mamei, care spunea că Eduard a fost abandonat de bunică, la o secție de poliție în Târgu-Jiu, dar chiar și așa, părea mereu confuză și evita răspunsurile.
(…)povestea asta cu abandonatul la poliție… nu pare plauzibilă.”
Discuția a mai continuat, dar informațiile esențiale erau notate.
Prioritar era să găsim mătușa, apoi bunica și credeam noi, că după audieri, vom găsi „copilul”.

Nu a fost așa…

După ce am identificat-o pe mătușă, undeva prin județul Arad, aceasta ne-a declarat că nu știe nimic de Eduard, că are doar câteva amintiri neclare cu el, de prin anul 1992, dar menționează că și ea era mică, avea 7-8 ani și nu își amintește mai nimic.
Spunea că acest subiect nu a fost discutat niciodată în familie, iar sora și mama ei nu au mai amintit de Eduard niciodată.

Ne-a declarat că a fost căutată de Robert, că a discutat telefonic cu acesta, dar singurul lucru pe care i l-a spus despre Eduard era că, cel mai probabil, ar fi fost abandonat.
Am continuat „firul” poveștii și ne-am oprit la bunică.
O doamnă de 74 ani, ultima persoană în viață din familie (soțul și alte două fiice ale acesteia erau decedate).
La birou, se discuta…„interesant caz”…
Aveam speranța că bunica ne va lămuri.
Am chemat-o la sediu.
Răspunsuri? „Grele”…
În orice conversație, un om rămas singur trebuie ajutat să depășească momentele sensibile.
Prin urmare, după depășirea lor, am primit un răspuns:
„-…păi de unde să știu eu, ce știu eu ce a făcut mama sa cu el…după ce a divorțat, când a venit la Târgu-Jiu, era fără copil…de ce mă întrebați pe mine?”
Devenise agitată…
Nu ne așteptam să primim acest răspuns și din ce spunea, „copilul” era, teoretic, în Alba, la tatăl petentului.
Dar cum să fie acolo… ?!
Cu toate astea, trebuia să vorbim și cu tatăl. L-am sunat pe Robert și am cerut numărul de telefon.
„- Bună ziua, de la poliție…” și i-am spus toată povestea.
„- Mă așteptam să mă sunați, mi-a spus Robert că a făcut o sesizare la dumneavoastră, dar nu știu dacă ne puteți ajuta. Copilul a plecat cu mama în anul 1992, la Târgu-Jiu, când avea 2 ani și de atunci nu mai știu nimic de el. Am venit în repetate rânduri la Târgu-Jiu să-l văd, dar fosta soție îmi spunea că băiețelul nu vrea să mă vadă. Nici la divorț nu l-am văzut și din câte am auzit, ar fi fost abandonat.
– Cum vi-l amintiți pe Eduard?
– Era șaten, ochii căprui și avea la tâmplă, pe una din mâini și picior, cicatrice de la o ardere/opărire, a căzut pe un calorifer încins. (…) mai mult nu știu, dar vă mulțumesc foarte mult că vă implicați, mai ales pentru Robert, care trăiește de mic cu gândul la fratele lui și visează mereu că se întâlnește cu el.”
Lucrurile se complicau, erau numai contradicții, iar „copilul” nu era de găsit.
Am schimbat „planul” și am continuat verificările la instituții specializate în protecția copilului, pentru a verifica dacă acesta a fost instituționalizat sau dacă a beneficiat de alocație de stat.
Bineînțeles, răspunsurile primite au fost negative.
Când toate variantele păreau epuizate, am hotărât să reaudiem bunica. În povestea ei, existau lucruri care nu se „legau”.
După lungi discuții, a făcut o pauză, a cerut un pahar cu apă și, cu capul plecat, ne-a spus:
„- Am luat decizia împreună cu fiica mea…și l-am abandonat pe Eduard, în anul 1992, la o secție de poliție din Târgu-Jiu, întrucât nu aveam posibilități financiare să-l creștem și fiica era divorțată.
Dar, pentru a i se pierde urma, am declarat la poliție că ne aflam în Gara Târgu-Jiu și am găsit acel copil pe peronul gării, că nu știm cum se numește, câți ani are sau al cui ar putea fi.
Nu m-am mai interesat niciodată de Eduard și nu știu ce s-a mai întâmplat cu el. Îmi pare rău…”
Din păcate, acum, povestea era credibilă…
Am revenit cu solicitări la instituțiile abilitate, încercând să aflăm detalii despre un copil, fără identitate, care, în anul 1992, ar fi ajuns într-un centru specializat.
Căutam „acul în carul cu fân”, având în vedere că evidențele copiilor abandonați pentru anii 1992-1993 se aflau la fostele „Leagăne de copii”.
Am stabilit drept criterii de căutare, un băiat de 2-3 ani, șaten, ochi căprui, cu cicatrice în zona feței, pe mână și picior, care să fi fost abandonat în Gara din Târgu-Jiu.
Suntem convinși că volumul de muncă al personalului care a primit solicitarea noastră a fost colosal.
Așteptam și chiar epuizasem toate verificările…
Într-una din zilele călduroase de august, a venit telefonul.
Era reprezentantul uneia dintre instituții.
Ne-a spus că s-ar putea să avem o urmă cu acest „copil”, numai că situația este puțin cam complicată, în sensul că, în perioada respectivă, au fost internați în centru, cu identități necunoscute, doi copii, ambii abandonați în Gara Târgu-Jiu, cu vârsta de aproximativ 3 ani, cărora le-ar fi fost atribuite noi identități și ar fi fost reintegrați în alte familii.
În dosarul unuia din copii, a fost găsit inclusiv procesul-verbal, încheiat în anul 1992, de polițistul care a preluat copilul, proces-verbal în care acesta îi atribuie copilului prenumele Victor.
Ne-am gândit că poate polițistul își mai amintește de acest copil, dar, din păcate, colegul nostru decedase.
Având datele celor doi „copii”, am început verificările, stabilind că unul se află la Timișoara și altul la Târgu-Jiu.
După ce am exclus varianta cu Timișoara, a rămas să continuăm verificările cu privire la Ionel, băiatul din Târgu-Jiu și după ce l-am întâlnit, văzând că și acum, după 30 de ani, prezintă cicatrice la tâmplă, pe mâna stângă și piciorul stâng, am realizat că povestea ajunsese la final.
Știa că a fost abandonat în Gara Târgu-Jiu și trăia și el cu gândul la familia lui.
L-am informat de demersul făcut de Robert și, când a auzit că are un frate, s-a emoționat și ne-a întrebat imediat:
– Unde este? Pot să mă întâlnesc cu el?
A fost un moment intens, în care cu greu ne stăpâneam emoțiile, dar toate informațiile solicitate de Ionel puteau fi diseminate către acesta doar după ce parcurgeam toți pașii care asigurau protecția datelor cu caracter personal.
Așa că, după ce am avut acordul ambelor părți, le-am promis să le facilităm întâlnirea.
Astăzi, 16 august 2022, Robert a ajuns în România, la Târgu-Jiu, însoțit de tatăl său.
Nerăbdător să se întâlnească cu Eduard?
PUȚIN spus!
Am fost nerăbdători și noi…
Și… am fost acolo…unde am „văzut”magia reîntâlnirii.
O poveste „desprinsă”, parcă, dintr-un film… cu un final… cât se poate de fericit.
Ne bucurăm pentru Robert și Eduard și suntem mândri de implicarea colegilor noștri din cadrul Biroului Urmăriri al Serviciului de Investigații Criminale din Gorj”.

Sursa: Realitatea Din UNPR