Gândul zilei
„La cei ce şi-au înălţat mintea la Dumnezeu şi sufletul la poftirea Lui, se transferă şi trupul, se înalţă şi se bucură şi el de comuniunea cu Dumnezeu; devine şi el posesiune şi locaş al lui Dumnezeu.” – Sfântului Ierarh Grigorie Palama
Știai că?
Moaștele, adică trupurile sau rămăşiţele trupeşti ale sfinţilor, despre care Biserica ne învaţă că ele conţin aceleaşi daruri dumnezeieşti şi puteri supranaturale care au însufleţit pe sfinţi cât au fost în viaţă, puteri care se păstrează şi după moarte în trupurile lor neputrezite. Creştinii cinstesc sfintele moaşte ca şi pe sfinţi. De asemenea cinstesc relicvele (rămăşiţele sfinte) adică lucrurile, obiectele provenite de la sfinţi şi care le-au aparţinut, au rămas de la ei şi ne amintesc de ei. Aşa sunt de ex. relicvele sfinte de la Mântuitorul (coroana de spini şi giulgiul, aduse de cruciaţi şi păstrate în unele biserici din Apus) ca şi rămăşiţele din lemnul sfânt al Sfintei Cruci, relicve de la Sfânta Fecioară Maria (brâul şi omoforul) care se păstrau în biserica Vlahernelor din Constantinopol, lanţul cu care a fost legat Sfântul Petru (se păstrează în biserica „Sf. Petru în lanţuri“ din Roma) ş.a. Relicvelor li se acordă aceeaşi cinstire ca şi acelora cărora le-au aparţinut, aşa cum de ex. păstrăm cu grijă şi pietate lucruri care ne amintesc de părinţii noştri sau de cei dragi, care au dispărut. Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre minuni făcute prin rămăşiţele pământeşti ale sfinţilor, aşa cum vedem în Vechiul Testament minunea învierii unui mort care fusese atins de moaştele proorocului Elisei (IV Regi 13,21). Biserica a cinstit din primele timpuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu tradiţia s-a păstrat, dovadă că în altarul fiecărei biserici, când se construieşte, se pun părticele din sfinte moaşte la piciorul Sfintei Mese, precum şi în Sfântul Antimis, care stă pe Sfânta Masă, în altar.
Pilda zilei
Lumina soarelui, Lumina Lui
Într-o seară, un copil l-a întrebat pe părintele său:
– Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi alţii răi. De ce nu-s toţi la fel?
– E, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi laolaltă? Nu?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să treacă. Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufletul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde în inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest cer trebuie să strălucească Soarele iubirii – Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate, căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează, însă, sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire.
“Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune cu alţii, a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii”.
Citește continuarea pe realitateaspirituala.net
