Gândul zilei
„Acesta este semnul pe care l-a dat Domnul celor ce se tem de El, pentru ca ei să fugă din faţa arcului, căci în lumea aceasta suntem puşi ca un semn spre săgetare şi zboară asupra noastră săgeţile din toate părţile, unele din arcul vrăjmaşilor celor văzuţi, care îşi încordează arcul asupra noastră şi se laudă întru mândria lor, iar altele din arcul vrăjmaşilor nevăzuţi.” – Vieţile Sfinţilor.
Știai că?
Omofor este o piesă vestimentară, specifică costumului de slujbă arhieresc, omoforul este un fel de eşarfă, o fâşie lungă, care se pune pe umeri împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasă pe piept. La mijloc, în dreptul gâtului este brodată o iconiţă (medalion), cu chipul Mântuitorului. După lungime, omoforul este mare şi mic. Omoforul mare se pune la începutul Liturghiei până la Apostol, când se scoate şi se înlocuieşte cu omoforul mic (mai uşor de purtat) cu care rămâne tot restul slujbei. La îmbrăcarea omoforului se rosteşte de către diacon formula: „Pe umeri ai luat, Hristoase, firea noastră cea rătăcită şi înălţându-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatăl“ (cf. Luca 15,4-5) (v. Cartea de slujbă Arhieraticon). Despre originea omoforului mai mulţi cercetători cred că omoforul arhieresc este continuarea acelui veşmânt purtat de arhiereii Legii vechi în timpul slujirii la Cortul Sfânt şi la templu, numit efod sau umerar. Alţii cred că omoforul ar fi o insignă dată de împăraţii romani episcopilor Romei, în cursul secolului al V-lea, spre a se deosebi de ceilalţi clerici şi corespunzând azi cu veşmântul numit de catolici pallium. Pallium este o fâşie de stofă lungă şi îngustă, din lână albă, cu şase cruci negre, aşezată pe umeri, ale cărei capete atârnă unul în faţă şi altul în spate. La început, în Apus, acest veşmânt era rezervat numai papilor care îl dăruiau ca pe o distincţie şi altor episcopi, iar azi îl poartă papii, primaţii papali, arhiepiscopii şi anumiţi episcopi privilegiaţi. În Răsărit însă omoforul a fost purtat de la început de către toţi arhiereii, fiind dăruit de împăraţi şi considerat ca simbol al demnităţii episcopale (cel mai ales veşmânt, cum îl numeşte Sfântul Simeon al Tesalonicului). Culoarea omoforului a fost de la început albă, apoi la fel cu aceea a sacosului. – (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993.).
Pilda zilei
„De ce le merge bine celor răi, iar cei buni suferă?
De ce le merge bine celor răi?… De ce încercările și necazurile îi izbesc tocmai pe cei ce Îl caută pe Domnul și mântuirea sufletelor lor?… De ce sunt, parcă, tot mai feriți de încercări cei care trăiesc în nepăsare de cele sufletești și se tăvălesc în toate patimile și păcatele?…
Iată întrebări care ne strârnesc, adeseori, nedumeriri!
Pentru a răspunde, haideți să folosim o asemănare! Când cineva e bolnav, doctorul nu cruță medicamentele, oricât de amare ar fi. Și, pe lângă acestea, mai prescrie celui bolnav și fel de fel de rețineri de la mâncăruri și băuturi. Iar bolnavul nu se supără, căci e vorba de viața și sănătatea lui. În același chip sunt și cei credincioși, pe care Doctorul Cel Ceresc îi apară de boala păcatului, de boala pieirii sufletești, prin medicamente și regimuri de tot felul: prin fel de fel de necazuri și încercări.
Dar sunt și altfel de bolnavi, care nu mai pot fi salvați. Pe aceștia medicul nu-i mai supără inutil cu medicamente și regim. Se apleacă discret spre cei ai casei și le șoptește: Bolnavul este pierdut!… Nu-l mai chinuiți zadarnic cu medicamente și diete… Dați-i să mănânce și să bea tot ceea ce poftește , căci și așa moare! Asta se întâmplă cu necredincioșii, cărora le merge bine! Binele lor este șoapta medicului: Lăsăți-l să facă tot ce-i poftește inima, căci este pierdut!… Lăsați-l să guste din toate plăcerile lumii, căci și așa mântuirea lui este pierdută!
Să ne ferească Bunul Dumnezeu de un așa… bine!”
Sursa: Realitatea Spirituala
